Istoria instalaţiilor de ventilare şi climatizare
În decursul timpului omul a luptat continuu pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi a condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea. pentru aceasta el a realizat pe parcursul istoriei diverse instalaţii care să menţină parametrii aerului interior la valori apropiate de cele optime. Instalaţiile utilizate de om pentru a-şi realiza condiţii prielnice de lucru şi de viaţă au evoluat o dată cu tehnica, de la focul liber la instalaţii de încălzire centrală apoi la instalaţii de ventilare şi climatizare.
Apariţia primelor instalaţii de ventilare a fost condiţionată de realizarea unor progrese în alte discipline. Odată cu închegarea igienei ca disciplină sunt făcute cunoscute rezultatele legate de schimbul de aer al încăperilor, de conţinutul de umiditate şi gaze nocive, precum şi de puritatea aerului. Progresele realizate în domeniul electrotehnicii oferă posibilitatea folosirii motoarelor electrice pentru acţionarea ventilatoarelor şi deci posibilitatea ventilării încăperilor mari şi foarte mari.
În prejma anului 1890 se introduce umidificarea aerului prin intercalarea unor tăvi cu apă (ulterior încălzită cu abur). Ceva mai târziu se introduce umidificarea adiabatică realizată prin pulverizarea fină a apei în curentul de aer.
Sfârşitul secolului al XIX-lea poate fi considerat pentru climatizare ca început al acesteia. Dezvoltarea cea mai mare a ventilării şi climatizării are loc după primul război mondial când se realizează instalaţii de climatizare în scopul de confort (teatre, opere, cinematografe, săli de concerte etc.) şi tehnologice (fabrici de hârtie, de tutun, textile, industria alimentară etc.).
Apariţia maşinilor frigorifice (cu amoniac, cu bioxid de carbon) folosite la răcirea şi uscarea aerului oferă o independenţă şi mai mare instalaţiilor de climatizare.
După 1930 apar aparatele de fereastră, agregatele locale amplasate direct în încăperea deservită în sistem monobloc sau split. Apar deasemenea maşini frigorifice funcţoionând cu medii nevămătoare (freoni) facilitând folosirea bateriilor de răcire fără agent intermediar (baterii cu răcire directă).
După cel de-al doilea război mondial climatizarea cunoaşte o etapă importantă în dezvoltarea sa. Înafara perfecţionării aparatelor şi schemelor de ventilare şi climatizare clasice apar noi tipuri cum ar fi: instalaţiile de înaltă presiune, instalaţiile de climatizare cu două canale de aer (de introducere), instalaţiile ”aer-apă” (cu aer primar) folosind aparate cu inducţie (climaconvectoare) sau ventiloconvectoare.
Criza energetică a anilor ’60 îşi pune amprenta şi asupra instalaţiilor de ventilare, conducând la recuperarea din ce în ce mai mult, a căldurii din aerul de ventilare. Simultan cu această diversificare s-a dezvoltat şi perfecţionat aparatura de reglare, comandă şi control a instalaţiilor de climatizare în special.
Tehnica analogică şi digitală pătrunde masiv în anii ’80 şi în domeniul climatizării. La orice sistem de ventilare (sau climatizare) este necesar să se introducă în încăperi aer tratat (aer refulat, aer introdus) care să preia noxele în exces (căldură, umiditate, gaze vapori, praf) şi să le elimine odată cu acesta (aer aspirat, aer absorbit) din încăperi după care totul să fie îndepărtat în exterior (aer evacuat).
Sursa: Manualul de Instalaţii – Instalaţii de ventilare şi climatizare, Instalaţii de ventilare industrială
INSTALATII PENTRU CONSTRUCTII 